Durata: 7 minute
Hans Christian Andersen a fost scriitor şi poet, rămânând celebru în special pentru poveştile sale.
miercuri, 31 august 2011
Hans Christian Andersen - Crăiasa zăpezilor
Hans Christian Andersen (1805-1875) a fost scriitor şi poet danez, celebru pentru basmele sale. Printre cele mai cunoscute poveşti ale sale se numără „Crăiasa zăpezilor”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului” şi „Răţuşca cea urâtă”. În timpul vieţii Andersen a fost celebrat de regalitate şi aclamat pentru că a adus bucurie copiilor din întreaga Europă. Basmele sale au fost traduse în peste o sută de limbi şi continuă să fie publicate în milioane de exemplare în întreaga lume.
Mircea Eliade - Maitreyi
Înregistrare din 1991
Interpretează: Mirela Gorea şi Adrian Pintea
Mircea Eliade (1907-1986) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficţiune, filozof şi profesor român la Universitatea din Chicago.
joi, 18 august 2011
Cenuşăreasa
Povestea Cenuşăresei
A fost odată un om bogat, care şi-a luat ca nevastă de-a doua o femeie rea şi îngâmfată, cu două fete ce-i semănău leit. Bărbatul avea la rândul lui o fiică ca pâinea caldă. Mama vitregă nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le făceau pe fetele ei şi mai nesuferite. Fata era pusă să robotească cât era ziulica de mare. Spăla vase, freca podelele din camerele doamnei şi domnişoarelor, dormea în pod, pe un braţ de paie, în timp ce surorile ei se lăfăiau în camere dichisite, cu paturi moi şi oglinzi în care se vedeau din cap până în picioare. Sărmana fată era tare chinuită şi nu îndrăznea să se plângă tatălui ei, care ştia de frica nevestei. Când termina treaba, se cuibărea în cenuşă, într-un colţ al vetrei, şi din această pricină o porecliseră "Cenusăreasa".
Dar mai bine ascultaţi povestea...
Albă ca zăpada şi cei şapte pitici
Durata: 34 minute
Povestea: A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa stătea într-un jilţ, şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos.
Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmpla să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta aşa de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele meu şi cu părul negru ca abanosul !"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada...
Ascultaţi povestea mai departe...
miercuri, 17 august 2011
Cehov - Unchiul Vania
Înregistrare din 1958
Interpretează: Grigore Vasiliu Birlic, Nicolae Băltăţeanu, Clody Bertola, Emil Botta
Unchiul Vania este o piesă de teatru în patru acte a scriitorului rus Anton Cehov cu personajele Aleksandr Vladimirovici Serebriakov, un profesor, soţia lui Elena Andreevna Serebriakov şi fiica lui dintr-o căsătorie anterioară Sonia Aleksandrovna Serebriakov, Maria Vasilevna Voiniţki — mama primei soţii a profesorului şi fiul ei Ivan Petrovici Voiniţki („Unchiul Vania”), doctorul Mihail Astrov, proprietarul Ilia Telegin, dădaca Marina. Pe parcursul operei, personajele discută mult, apar diferite intrigi, atmosfera emoţională din casa în care locuiesc devine tot mai grea, iar spre sfârşit se decide plecarea profesorului cu Elena din casa respectivă.
Gogol - Revizorul
Înregistrare din 1955
Interpretează: Alexandru Giugaru, George Calboreanu, Radu Beligan, Grigore Vasiliu Birlic, Virginica Romanoschi
Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) - prozator şi dramaturg rus.
Mihail Sebastian - Steaua fără nume
Înregistrare din 1953
Interpretează: Radu Beligan, Al. Giugaru, Nineta Gusti
Mihail Sebastian (1907-1945) - romancier şi dramaturg român.
sâmbătă, 13 august 2011
Hansel şi Gretel
Durata: 25 minute
Autor: Fraţii Grimm
Prezentare Într-o cocioabă sărăcăcioasă locuieşte Peter şi soţia sa Gertrud, împreună cu cei doi copii ai lor, băieţelul Hänsel şi fetiţa Gretel. Sărăcia şi foamea chinuie întreaga familie. Parinţii hotărăsc să-i abandoneze pe copii în pădure. Ce se va întâmpla cu ei? Urmăriţi povestea!vineri, 12 august 2011
Motanul încălţat
Motanul încălţat - Urmăriţi uimitoarele aventuri ale motanului cu cizme, un super erou care aleargă iute ca vântul pentru a-si ajuta stăpânul.
joi, 11 august 2011
Tom Degeţel
Durata: 25 minute
Tom Degeţel este povestea unui băieţel, dăruit de Zâna Stejarilor unor oameni tare cumsecade, care nu aveau copii şi care îşi doreau tare mult. Într-o zi, John, care era tăietor de lemne vru să taie un stejar falnic şi tare, tare bătrân, din care se trăgea toată pădurea şi în care se născuse şi crescuse însăşi Zâna Stejarilor. Îndurerată de hotărârea de nestrămutat a tăietorului de lemne, zâna îi făgădui că îi îndeplineşte orice dorinţă acestuia. Şi după cum aţi aflat, copii, dorinţa cea mai arzătoare a sa şi a bunei sale soţii era să aibă un copil, mic, mic, fie el şi cât un degeţel, numai copil să fie. Şi iată că nici nu îşi puseră bine dorinţa în minte, că la uşă apăru Tom, Tom cât un degeţel. Dar haideti să urmărim împreună minunatele aventuri ale lui Tom Degeţel, ascultându-i povestea!Cehov - Livada cu vişini
Înregistrare din 1978
Interpretează: Gina Patrichi, Mircea Albulescu, George Constantin, Mitică Popescu, Ileana Stana Ionescu, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ, Mihai Fotino
Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) - prozator si dramaturg rus.
marți, 9 august 2011
Caragiale - Amicii
Interpretează: Radu Beligan şi Ion Lucian
Ion Luca Caragiale (1852 - 1912) - cel mai mare dramaturg român.
Caragiale - Caldura Mare
Interpretează: Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dumitru Furdui
Ion Luca Caragiale (1952 - 1912) - cel mai mare dramaturg român.
luni, 8 august 2011
Dostoievski - Idiotul
Dostoievski - Idiotul
Durata: 240 minute
Dostoievski (1821-1881) - unul dintre cei mai importanţi autori din literatura universală.
Cine a fost Tolstoi?
Din această perioadă datează şi prima sa povestire Copilăria (1852, publicată de Nekrasov în „Sovremennik"), care îi va aduce consacrarea literară. Remarcat şi încurajat de Turgheniev, se dedică tot mai mult scrisului, renunţînd la cariera militară. Face două călătorii în Europa, iar în 1862 se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Bers, fiica unui medic moscovit, cu care are treisprezececopii.
Stabilit la Iasnaia Poliana, se ocupă mult de punerea în practica a ideilor sale pedagogice reformatoare, înfiinţînd printre altele o şcoală model pentru ţărani. În atmosfera de relativ calm al unei vieţi patriarhale, scrie cîteva din marile lui lucrări epice: Cazacii (1863); Război şi pace (1865-l869); Anna Karenina (1875-l877).
O dată cu aceasta din urmă se anunţă însă debutul unei crize de conştiinţă, ce-l va apropia de conceptele unui creştinism primitiv, transformîndu-l într-un partizan al non-violenţei şi al abolirii proprietăţii. Forţa sa creatoare se revarsă în sute de pagini de disertaţii polemice, dedicate unor subiecte teologice, didactice, sociale şi artistice, dar finalizează şi cîteva lucrări literare semnificative: povestirile Moartea lui Ivan Ilici (1886), Sonata Kreutzer (1889); dramele Puterea întunericului (1890), Cadavrul viu (1900); romanul Învierea (1898-l899).
În 1901 Tolstoi va fi excomunicat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse; în aceeaşi perioadă se desparte de familie, devenind în schimb idolul tinerilor intelectuali ruşi.
La 7 noiembrie 1910 moare în halta Astapovo.
Lev Tolstoi - Ana Karenina
Durata: 103 minute
Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910) - scriitor rus, unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii.
sâmbătă, 6 august 2011
Victor Ion Popa - Take, Ianke şi Cadîr
Înregisrare din 1960
Distribuţie: Ştefan Ciobotăraşu, Jules Cazaban, Ion Manta
Victor Ion Popa (1895 - 1946) a fost un om de teatru şi literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală şi pedagogică, o contribuţie însemnată la evoluţia teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale.
vineri, 5 august 2011
O casă de păpuşi
Henrik Ibsen (n. 20 martie 1828 – d. 23 mai 1906) este un dramaturg norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanţii de seamă ai dramei de idei din literatura mondială.
După o adolescenţă marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergen. Obţinând o bursă de studii în Germania, a fost influenţat de Soeren Kierkegaard.
Respins şi neînţeles în propria ţară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinătate, în Italia şi Germania, în principal la Roma, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viaţă petrecută în exil, a primit funeralii de stat.
Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricţiile pieselor „bine făcute” ale epocii sale cu drame „naturaliste” scrise în limbajul cotidian, cum ar fi O casă de păpuşi (1879).
A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creaţia lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, voigoarea dialogului şi pasiunile personajelor.
O casă de păpuşi (1897) a fost scrisă cât timp dramaturgul se afla la Roma şi Amalfi, în Italia, într-o vreme în care Europa era cuprinsă de revoluţii. O perspectivă modernă asupra literaturii atât epice, cât şi dramatice apărea, provocând tradiţia romantică. Ibsen este cel care a popularizat drama realistă, derivată din această nouă perspectivă. Piesele lui erau jucate în toată Europa şi traduse în foarte multe limbi.
O casă de păpuşi a fost publicată la Copenhaga unde a şi avut loc premiera. A fost a doua dintr-o serie de piese realiste ale lui Ibsen. Prima, Stâlpii societăţii (1877), a creat vâlvă în toată Europa şi a fost repede adoptată de teatrele avangardiste ale continentului.
Se spune că intriga piesei este bazată pe un eveniment din viaţa lui Ibsen. În 1870, Laura Kieler i-a trimis lui Ibsen o continuare a piesei Brand, numită Fiicele lui Brand şi Ibsen a fost atras de fata frumoasă şi vioaie, poreclind-o „Ciocârlia”. A invitat-o acasă la el şi timp de două luni din vara anului 1872 ea îi vizita casa frecvent. Când s-a căsătorit, doi ani mai târziu, soţul ei a căzut bolnav şi a fost sfătuit să-şi ia un concediu şi să plece într-un climat cald, iar Laura, aşa cum şi Nora face în piesă, a împrumutat în secret bani pentru a putea pleca în excursie. Laura a falsificat o bancnotă, banca a refuzat plata, iar ea i-a spus soţului ei întreaga poveste. Soţul a intentat divorţ, i-a luat copiii şi a primit-o înapoi doar după ce ea a petrecut o lună într-un azil public.
Laura şi Nora au nume ce seamănă, dar poveştile lor au un punct de cotitură. În piesa lui Ibsen, Nora nu se mai întoarce acasă, nici nu-i spune soţului de banii împrumutaţi. Mai mult, Nora este cea care divorţează de soţul ei.
O casă de păpuşi urmăreşte trezirea Norei Helmer de la viaţa confortabilă pe care o ducea. Fiind condusă toată viaţa ori de tatăl ei, ori de soţul Torvald, Nora ajunge să îşi schimbe părerea despre fundamentele în care ea credea, odată ce căsătoria ei este pusă la test. Împrumutând bani de la Krogstad, falsificând semnătura tatălui ei, ea a putut să plătească o călătorie în Italia pentru a-l salva pe soţul ei bolnav, el neştiind de împrumut, crezând că banii vin de la tatăl Norei. De atunci, ea a trebuit să găsească moduri în care să plătească împrumutul.
Din expoziţiune aflăm că acţiunea se petrece iarna, în ajunul Crăciunului şi aflăm că Torvald tocmai a fost promovat manager al băncii, unde va primi un salariu uriaş şi va fi foarte puternic. Nora este încântată, fiindcă se gândeşte că va putea să plătească împrumutul. Bucuria ei este însă stricată când Krogstad, furios deoarece tocmai a aflat că poziţia lui la bancă a fost promisă doamnei Linde, o veche colegă de şcoală a Norei care a venit recent în oraş în căutare de lucru, şi o ameninţă pe Nora că va dezvălui secretul ei dacă nu-l convinge pe soţul ei să îi păstreze poziţia. Această ameninţare constă în intriga piesei. Nora încearcă să îl facă pe Torvald să îi menţină postul lui Krogstad folosindu-se de trucurile feminine, dar este lipsită de succes. Torvald îi spune că natura coruptă a lui Krogstad îi este repulsivă şi îi este imposibil să lucreze cu el. Nora devine foarte îngrijorată.
Ziua următoare, Norei îi este frică de faptul că Krogstad ar putea apărea în orice moment. Agitaţia ei este redusă de preocuparea pentru balul care va avea loc seara următoare în apartamentul unui vecin. Când Torvald se întoarce de la bancă, Nora iar pledează pentru Krogstad. De data aceasta, Torvald nu doar refuză, ci şi trimite înştiinţarea de concediere pe care deja o pregătise pentru Krogstad, asigurând-o pe Nora că va lua asupra sa toate lucrurile rele ce vor rezulta din asta. Nora este mişcată profund de spusele lui. Ea începe să ia în considerare posibilitatea ca acest episod să transforme în bine căsnicia lor, dar şi varianta sinuciderii.
Între timp ea conversează şi flirtează cu Doctorul Rank. Aflând că el este pe moarte, are o conversaţie intimă cu el care culminează cu doctorul mărturisindu-şi dragostea chiar înainte ca ea să îi ceară ajutor financiar. Vorbele lui o opresc, iar conversaţia lor este întreruptă de anunţul sosirii lui Krogstad. Nora îi cere doctorului Rank să plece şi îl primeşte pe Krogstad, care îi spune că deşi va menţine împrumutul, el nu vrea să mai facă publice faptele, în schimb vrea să îi dea lui Torvald o scrisoare explicând în aşa fel încât Torvald să fie presat să îi păstreze postul la bancă. Nora protestează împotriva implicării lui Torvald, dar Krogstad pune scrisoarea în cutia poştală a lui Torvald spre oroarea Norei. Totuşi ea încearcă să-şi folosească farmecele pentru a-l preveni pe Torvald să citească scrisoarea, atrgându-l de la afaceri, rugându-l să o ajute să se pregătească pentru petrecerea din seara următoare. El este de acord să amâne lucrul, iar scrisoarea rămâne în cutia poştală.
Noaptea următoare, înainte ca Torvald şi Nora să se întoarcă de la bal, doamna Linde şi Krogstad, care sunt vechi iubiţi, se reîntâlnesc în sufrageria lui Helmer. Doamna Linde cere să aibă grijă de Krogstad şi de copiii lui şi să îl ajute să devină omul care ea ştie că poate deveni. Soţii Helmer se întorc de la bal şi doamna Linde pleacă, Krogstad fiind deja plecat. Singuri, Torvald îi mărturiseşte Norei cât de mult o doreşte, dar este întrerupt de doctorul Rank. Doctorul venise să îşi ia rămas bun, după cum îi spune pe ascuns Norei. Văzând că Torvald şi-a luat scrisorile ea se resemnează la a se sinucide.
Înainte să plece, Torvald o opreşte. Tocmai a citit scrisoarea lui Krogstad şi este înfuriat de conţinut. O acuză pe Nora de ruinarea vieţii sale. Îi spune că vrea să o părăsească, contrar spuselor de adineaori, cum că ar lua totul asupra sa. Punctul culminant al pisesi se petrece când în timpul tiradei sale, Torvald este întrerupt de slujnică ce poartă o altă scrisoare de la Krogstad adresată Norei. Torvald o citeşte şi devine copleşit de bucurie. Krogstad a avut parte de o schimbare fericită în viaţa sa şi îi trimite înscrisul înapoi. Torvald îi spune Norei că o iartă şi că încercarea ei duioasă de a-l ajuta a făcut-o mai afectuoasă ca niciodată.
Nora, văzând caracterul adevărat al lui Torvald pentru prima dată îi spune soţului ei că îl părăseşte. După ce el protestează, ea motivează că îl părăseşte, deoarece el nu o iubeşte, iar după noaptea aceasta nici ea nu-l mai iubeşte. Îi spune că după viaţa sufocantă pe care a trăit-o până acum îşi datorează să devină independentă şi să-şi exploreze propriul caracter şi lumea de una singură. În timp ce pleacă îi mărturiseşte lui Torvald că speră ca un miracol să se întâmple: că poate într-o zi vor putea să se reunească într-o căsnicie adevărată. Piesa se încheie cu uşa trântindu-se la plecarea ei.
Importanţa piesei constă în mesajul feminist care a zguduit scenele europene la premiera piesei. Respingerea căsătoriei şi a maternităţii de către Nora a scandalizat publicul din acel timp. De fapt, primele producţii germane ale piesei din anii 1880 au folosit sfârşituri alternative, scrise de Ibsen la cererea producătorilor.
Spiritul revoluţionar şi modernismul l-au influenţat pe Ibsen să îţi aleagă un erou neobişnuit, o casnică, în atacul său asupra valorilor clasei de mijloc. Devenind rapid subiect de bârfă în Europa, piesa a reuşit în încercarea de a provoca discuţii. De fapt, numeroasele feluri în care piesa poate fi interpretată fac din O casă de păpuşi o piesă atât de interesantă. Fiecare nouă generaţie a avut o versiune diferită asupra cărţii, de la a o vedea ca pe o critică asupra feminităţii, la a o lua ca pe o alegorie Hegeliană a istoricului spirit al evoluţiei.
joi, 4 august 2011
Cine a fost Henrik Ibsen?
HENRIK IBSEN (1828-1906)
Primul mare dramaturg modern a fost Henrik Ibsen, un norvegian. Piesele sale arătau o mare varietate de stiluri, de la realismul din Hedda Gabler până la fantezia din Peer Gynt. El este admirat pentru măiestria tehnică, simbolism şi adânca psihologie.
Ibsen, născut pe data de 20 martie 1828, în micul oraş-port Skien, Norvegia, a mai avut 5 fraţi. Când a ajuns la vârsta de 8 ani tatăl său a dat faliment. Pentru următorii 8 ani familia sa a trăit într-o mică fermă de lângă Skien. La 15 ani Ibsen era ucenicul unui farmacist din Grimstadt. Avea o viaţă singuratică şi băiatul s-a apucat de scris, în special poezie.
În 1849 Ibsen a intrat la universitatea din Christiania (actualul Oslo), dar a renunţat repede datorită lipsei de bani. Viaţa sa a fost grea pentru mulţi ani. A scris pentru ziar şi s-a îngrijit de un mic teatru. A călătorit în Germania şi Danemarca ca să studieze designul de scenă. A mai scris în această perioadă poezie şi piese fără succes.
În 1864, ajutat de un mic guvernator şi de prietenii săi, Ibsen a părăsit Norvegia şi s-a stabilit la Roma.
Prima sa piesă de succes, Brand, a fost scrisă prima oară în 1865 ca un poem narativ. Refăcută ca o dramă, a fost pentru prima oară pusă în scenă în 1885. În ea se povesteşte aspra viaţă a unui ministru care renunţă la compromisurile favorurilor pe care le putea obţine, pentru o viaţă sinceră.
Următoarea sa piesă a fost Peer Gynt (1867), povestea unui călător prin lume implicat într-o serie de aventuri remarcabile. Punctul de vedere al autorului este clar: o viaţă fără ritm are puţin sens şi menire.
A urmat Liga Tinereţii (1868), despre corupţia în politică, şi Împărat şi Galilean (1873), o pledoarie pentru un nou tip de Creştinism. Stâlpii societăţii (1877) şi O casă de păpuşi (1879) se ocupă de reformele sociale bazate pe principii de onestitate şi libertate. Fantomele (1881), despre tragedia bolilor care afectează mintea, este probabil cea mai mare piesă a lui Ibsen.
Printre ultimele sale piese se găsesc Un inamic al oamenilor (1882), o comedie cu serioase subsensuri; Raţa sălbatică (1884) combină realitatea cu poezia şi Rosmersholm (1886), se ocupă de conflictul dintre conştiinţă şi dorinţa de libertate. Hedda Gabler (1890) este o puternică tragedie domestică ce se termină prin sinucidere. Printre ultimele sale piese au fost The Master Builder (1892) şi Când noi morţi ne trezim (1899).
După ani de trai alternant la Roma sau Dresden şi Munich, Ibsen se întoarce în Norvegia în 1892. Era bogat, onorat de către lume şi iubit de către conaţionalii săi. Piesele sale erau traduse în multe limbi şi s-au pus pe scene din ţări de prin toată lumea. A murit în Christiania, pe 23 mai 1906.
Henrik Ibsen - Nora (Casa cu păpuşi)
Regia: Dan Puican
Interpretează: Valeria Seciu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Ion Marinescu
Henrik Ibsen (1828 - 1906) este un dramaturg norvegian, considerat părintele teatrului modern european, unul dintre reprezentanţii de seamă ai dramei de idei din literatura mondială.
miercuri, 3 august 2011
Beaumarchais - Nunta lui Figaro
Durata: 99 minute
Înregistrare din 1981
Distribuţie: Florian Pittiş, Dana Dogaru, George Constantin, Stela Popescu, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Horia Căciulescu
Beaumarchais (1732 – 1799) scriitor francez cunoscut pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul Figaro.
luni, 1 august 2011
Goldoni - Bădăranii
Durata: 100 minute
Înregistrare din 1956
Distribuţia: Grigore Vasiliu Birlic, Al.Giugaru, George Calboreanu, Radu Beligan
Carlo Goldoni (1707 – 1793) este un cunoscut dramaturg şi libretist italian.
Opera lui Ion Luca Caragiale (IV)
Activitatea teatrală a lui Caragiale s-a încheiat în anul 1890 cu drama Năpasta.
Tragicul e plasat în mediul rural, dar resursele lui sunt mai mult de ordin psihologic. Personajele sunt, ca în teatrul clasic, exponente ale unei singure pasiuni. Anca întruchipează sentimentul răzbunării, Dragomir sentimentul remuşcării, Anca s-a măritat cu ucigaşul soţului ei pentru a dovedi pe adevăratul asasin, pentru care a fost năpăstuit inocentul Ion. Când acesta, rătăcit, soseşte în casa lor şi se sinucide, Anca sileşte pe Dragomir să recunoască vechiul ca şi noul omor pentru a-l preda apoi jandarmilor.
Cu toate că executată cu îndemânare, drama lui Caragiale nu se ridică la înălţimea comediilor lui. Pornirea Ancăi apare inumană, Dragomir, mai degrabă victimă, stârneşte simpatia, Ion e neverosimil. Piesa este originală, totuşi o influenţă a naturalismului nu se poate nega.
Opera lui Ion Luca Caragiale (III)
În D'ale carnavalului (1885) avem de-a face cu un imbroglio bazat pe qui pro quo-uri. Iancu Pampon şi Mache Razachescu-Crăcănel sunt trădaţi de amantele lor, Didina Mazu şi Miţa Baston, cu Nae Girimea, frizer şi subchirurg. La un bal mascat Pampon l-a luat la bătaie pe Crăcănel, crezându-l "bibicul" Didinei, iar Miţa aruncă cu cerneală "violentă" in ochii unui candidat de la percepţie, confundându-l cu Nae.
Avem prin urmare un încornorat magnific, un gelos violent, un Figaro, două curtezane. Se observă desigur sforile farsei. Mai interesant este limbajul personajelor. Pampon zice în loc de esenţă asenţie, Miţa a fost fidea amantului ei fidel, tot ea cere vermult. Nae n-are ostromentele la el, catindatul se duce la grandirop, Pampon supune o slujnică la intrigatoriu, Crăcănel are naturelul simţitor şi, înşelat cu un neamţ, s-a făcut volintir spre a deveni "martir al independenţei". Catindatul, văzând pe Didina la bal, afirmă că şi-a găsit vizaveaua, Didina se consideră compromentată, Mita e o cremenală.
vineri, 29 iulie 2011
Opera lui Mihail Sebastian
Format în atmosfera de la Cuvântul unde a fost redactor între 1927 şi 1934, Mihai Sebastian (1907 - 1945) face până la un puct carieră literară comună cu Mircea Eliade. Debutează în 1932 în Fragmente dintr-un jurnal găsit, proza unui dezabuzat prematur, imoralist şi disponibil în formula Gide, vizând autenticitatea. Femei (1933) se compune din patru experienţe erotice în mediu parizian ale lui Ştefan Valeriu, o iubire platonică pentru o femeie matură, un amor pentru o femeie măritată, despărţită şi remăritată, altul pentru o cvasiinfirmă care şi moare născând. Se observă detaşarea rece a eroului dornic nu atât de satisfacţii, cât de cunoaştere, de aventură morală, fără a distinge binele de rău.
Cel mai interesant roman a lui Mihail Sebastian, De două mii de ani (1934), îşi propune un sondaj interior spre a-şi lămuri destinul, fatalitatea de a aparţine, în condiţiile discriminării rasiale, comunităţii iudaice şi totdeodată pământul românesc natal. Romancierul confirmă în mod paradoxal opinia lui Nae Ionescu din prefaţă că evreul e condamnat aprioric, prin simplul fapt de a fi evreu, de a nu fi recunoscut pe Mesia, la o suferinţă eternă, metafizică, fără putinţa de se mântui în veac. Consecinţa a fost ca unii l-au declarat renegat, trecut pe poziţii absurde, ceea ce i-a dat prilejul unei revanşe polemice de o mare onestitate ca şi de un remarcabil simţ al ironiei (Cum am devenit huligan, 1935). De altfel şi în roman versatilitatea lui Nae Ionescu apare în persoana eroului Ghiţă Blidaru. Alt roman, Oraşul cu salcâmi (1935), e prea îndatorat Falsificatorilor de bani al lui Gide, fiind însoţit ca şi acesta de un jurnal. În sfârşit, Accidentul (1940) e numai o simpatică naraţiune de magazin ilustrat (eroul, Paul, scăpat de prea facila Ann, face o cură de lumină la schi cu profesoara Nora Munteanu).
Teatrul lui Mihail Sebastian (Jocul de-a vacanţa, 1938; Steaua fără nume, 1944; Ultima oră, 1945, pe ecran cu titul Afacerea Protar) e agreabil şi inteligent, poetic în formula Jean Giraudoux, dar lipsit de adâncime. Corina îşi suspendă vilegiatura înainte de vreme pentru ca să nu distrugă visul început cu Ştefan Valeriu în vacanţa sentimentală, Mona, debarcată dintr-un tren şi găzduită o noapte de profesorul de matematici Miroiu pleacă şi ea înainte ca visul absurd al astronomului amator să se concretizeze, doar Magda Minu fiind un spirit mai pozitiv, convinge un afacerist ce se credea şantajat să finanţeze excursia în Asia a profesorului de istorie veche Andronic cu ea pe urmele lui Alexandru cel Mare.
sursa: Al. Piru - Istoria literaturii române
Mihail Sebastian - Insula
Distribuţia: Ştefan Mihăilescu Brăila, Adrian Pintea, Tamara Buciuceanu, Dem Savu, Dana Dogaru, George Constantin
Mihail Sebastian (1907 - 1945) a fost un romancier şi dramaturg român.
miercuri, 27 iulie 2011
Opera lui Ion Luca Caragiale (II)
Fundalul comediei O scrisoare pierdută (1884) îl constituie alegerile de deputaţi din 1883, când s-a pus problema revizuirii Constituţiei, dar substratul nu-l formează competiţia politică de idei între partide, ci ingeniozitatea în descoperirea mijloacelor prin care se poate obţine, subteran, avantajul politic.
La putere se aflau în 1883 liberalii, în guvernarea cunoscută sub numele de viziratul lui I. C. Brătianu. Organizatia locală a partidului guvernamental dintr-un orăşel de munte, prezidată de Zaharia Trahanache, mare proprietar, sprijină candidatura avocatului Tache Farfuridi, pe care avocatul Nae Caţavencu, şeful grupului independent (disident), vrea s-o înfrângă, folosindu-se de o scrisoare compromiţătoare trimisă de prefectul Ştefan Tipătescu soţiei lui Trahanache, Zoe.
În vreme ce scaunul de deputat este disputat în acest mod, guvernul trimite de la centru un candidat oficial în persoana lui Agamemnon Dandanache, desemnat şi el ca urmare a unui şantaj, mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu, ales desigur "în unanimitate", fiindcă avocatul Caţavencu pierde scrisoarea care, printr-un curier pensionar onest, deşi turmentat, revine la Zoe.
Caragiale se amuză pe seama credulului Trahanache, alt jupân Dumitrache, aprobând până la capăt maxima tautologică a fiului său aflat la studii în Franţa: "Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zica că nu le are!" La fel de pitoresc e limbajul lui Caţavencu progresist numai în vorbe: "Istoria - zice el - ne învaţă anume că un popor care nu merge înainte, stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe". Cât despre Dandanache, el n-are nici o conştiinţă a şantajului (Aud? Ţe era de făcut? Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu m-aledzeam... şi să rămân fără coledzi!")
Intenţia de caracterologie e vizibilă şi în onomastica personajelor: Trahanache e ticăitul, Farfuridi licheaua, Dandanache încurcatura neaşteptată, dandanaua, Caţavencu demagogul, Pristanda comisarul, poliţaiul servil, care joacă (pristandaua e un joc) cum îi cânta alţii, Tipătescu e tipul Don Juan, un cetăţean, omul cu scrisoarea, apare doar cu numele viciului său: Cetăţeanul turmentat.
duminică, 24 iulie 2011
Opera lui Ion Luca Caragiale (I)
Până în 1890, Ion Luca Caragiale (1852-1912), nepotul actorului Costache Caragiale, este dramaturg, marele dramaturg al Junimii şi cel mai mare dramaturg român. Din 1892 şi până în 1910 publică exclusiv schiţe, nuvele, povestiri, afirmându-se ca un strălucit prozator modern.
Înţeles în cele mai diverse chipuri, cum se întâmplă cu toţi marii scriitori, Caragiale este în literatura română, în primul rând, un autor clasic, nu numai pentru că reprezintă o permanenţă şi se studiază în clasă, ci pentru că e un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală, şi un caracterolog, Moliere al nostru. Dramaturgul e un umorist. Nu-şi ura eroii, cum a mărturisit către cineva afectând, nu voia să-i moralizeze şi să-i îndrepte, îi ironiza îngroşându-le trăsăturile spre a provoca hazul.
O noapte furtunoasă (1879) nu se referă atât la îngâmfarea negustorilor parveniţi, de tipul lui jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, chiristigiu şi căpitan în garda civică, la rigiditatea reprezentanţilor forţei publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, şi la arivismul amploaiaţilor de factura studentului gazetar Rică Venturiano, cât la "onoarea de familist" a jupânului, compromisă, la lipsa de "rezon" a ipistatului prea încrezător şi grăbit să faca uz de autoritate în favoarea amicului său, în fine, la limbajul semicult al ziariştilor, adepţi ai unor sloganuri sublime pe care le pronunţă după ureche, aplicându-le, dacă s-ar ivi ocazia, pe dos.
Piesa, o farsă, se bazează pe un qui pro quo. Jupân Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rică, în vreme ce soţia îl trădează cu Chiriac, calfa, omul de încredere, Rică, aventurierul hilar, asaltând pe cumnata chiristigiului, Ziţa.
Conu Leonida faţă cu reacţiunea (1880) şarjează pe micul funcţionar la pensie, etern de partea puterii, care doreşte republica pentru a avea pensie şi leafă şi nu concepe revoluţia decât cu aprobarea autorităţilor ("Câtă vreme sunt ai noştri sunt la putere, cine să facă revoluţie?"). Ameţit de demagogia pseudoliberală, Leonida a auzit de "Galibardi" şi cei o mie de "volintiri" ai lui şi crede că papa, "iezuit, aminteri nu prost" a convins pe Garibaldi să-i boteze un copil.
Clasice sunt explicaţiile împărtăşite de Leonida soţiei sale, Efimiţa, privitoare la ipohondrie. "Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă."
Deşi amândoi constată că s-au înşelat luând o petrecere de lăsata-secului, la care Ipingescu "chiuia şi trăgea la pistoale" drept mişcare de stradă, nici unul nu-şi modifică atitudinea, Leonida pozând mai departe în atoateştiutor, iar Efimiţa admirând mai departe priceperea lui: "Ei, bobocule, apoi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva!"
Caragiale - O scrisoare pierdută
Înregistrare din 1951
Intepretează : Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Ion Finteşteanu, Radu Beligan
Ion Luca Caragiale (1852 - 1912) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist român, de origine greacă. Este considerat cel mai mare dramaturg şi unul dintre cei mai importanţi scriitori români.
miercuri, 20 iulie 2011
Viata si opera lui Plaut
Viaţa lui Plaut
S-a născut în jurul anului 250 î.Hr., eventual în 254 sau în 251. Provenea dintr-o familie de actori din teatrul popular italic, care străbătea satele pentru a reprezenta diverse farse. Psihanaliza ar putea demonstra oricând vestigiile unei copilării aspre în comediile "defulante" ale lui Plaut. Oricum mediul copilăriei sale îl va marca.
Sarsinatul, ca să-l numim astfel, va pleca tânăr la Roma, unde va lucra în atelierele care munceau pentru teatrele ce nu aveau un sediu stabil. El trebuie să fi jucat şi ca actor în unele piese dramatice ale vremii. Plaut a cunoscut începuturile teatrului roman, a învăţat greceşte şi a venit în contact cu literatura greacă. S-ar spune că, întocmai ca Shakespeare, Moliere şi Goldoni, Plaut a cunoscut din totdeauna, adică din prima tinereţe, viaţa teatrului roman incipient. O anumită legendă afirmă că Plaut şi-a risipit în afaceri comerciale neizbutite tot ce agonisise în prima tinereţe şi că, în consecinţă, s-a angajat la un morar să învârtească, precum un sclav, moara de măcinat. În orice caz, în cursul unei existenţe abundente în aventuri şi în frustraţii, Plaut trebuie să fi cunoscut viaţa străzii şi a casei familiilor mediteraneene, pe care o prezentase şi comedia nouă elenistică. Nu ştim decât că, din 215 sau 212 î.Hr. până în 186 sau în 184 î.Hr., Plaut a alcătuit şi reprezentat relativ numeroase piese de teatru. Se pare că la cinsprezece ani după cel de al doilea război punic, Plaut înregistra încă un apreciabil succes de public. A murit probabil la Roma, în 184 î.Hr.
Opera lui Plaut
Succesul pe care Plaut l-a înregistrat, cu prilejul reprezentării comediilor şi alte împrejurări, asupra cărora vom mai reveni, au determinat ca, în antichitate şi în secolul I î.Hr., să i se atribuie o sută treizeci de comedii. Însă Varro a stabilit autenticitatea a douăzeci şi una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate în corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt, unele dintre aceste comedii plautine îngăduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele străbat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentată poate în 215 î.Hr., şi Asinaria, pusă prima dată în scenă în 212 î.Hr., la patru ani după bătălia de la Cannae şi chiar în momentul ocupării Syracusei de către romani, până la comediile contemporane începutului expansiunii în Grecia şi în Orient, inclusiv Casina, jucată în 186 sau în 184 î.Hr.
Cele douăzeci şi una de comedii sunt:
1) "Comedia măgarilor", Asinaria
2) "Ulcica", Aulularia (în care bătrânul Euclio tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa; dar până la urmă intriga se rezolvă prin căsătoria fiicei lui Euclio cu tânărul Lyconides)
3) "Prizonierii", Captiui
4) "Gărgăriţa", Curculio
5) Casina (numele unei tinere fete)
6) "Cutiuţa cu jucării", Cistellana
7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere în Tes Fourberies de Scapin)
8) "Bacchidele", Bacchides (în care e vorba de două curtezane gemene)
9) "Casa cu stafii", Mostellaria
10) "Gemenii", Menaechmi (în care apar doi fraţi gemeni, ambii numiţi Menaechmus, despărţiţi încă din copilărie. Menaechmus II ajunge în Epidamn, unde locuia fratele său, Menaechmus I. Cum asemănarea lor era desăvârşită, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, în final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regăsiţi)
11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (în care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de lăudăros, adulat de sclavul Palaestrio, care obţine de la Pyrgopolinices eliberarea sclavei Philocomasium, iubită de tânărul Pleusicles. in cele din urmă militarul încasează o bătaie zdravănă, pe când căuta noi aventuri erotice)
12) Amphitryo (comedie rezultată din contaminarea, adică amalgamarea de piese greceşti, Jupiter profită de plecarea la război a regelui teban Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi seduce pe Alcmena, soţia basileului, care naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitrzo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final)
13) Pseudolus (comedie al cărui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "înşelătorul". A fost numită astfel după un sclav genial, care mistifică în acelaşi timp pe bătrânul său stăpân şi pe Ballio, un negustor de curtezane, deşi prevenise că-i va înşela, încât Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tânărului său stăpân. Este categoric cea mai bună comedie plautină, cu mult peste nivelul celorlalte. În ansamblul pieselor lui Plaut echivalează cu ceea ce reprezintă "Luceafărul" printre poemele lui Eminescu)
14) "Negustorul", Mercator
15) "Micul cartaginez", Poenulus
16) "Persanul", Persa
17) "Odgonul", Rudens (în care sunt prezentate tribulaţiile a două tinere sclave, supravieţuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stăpânul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieşte un cufăr al lui Labrax, pierdut în naufragiu, datorită căruia bătrânul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descoperă că una dintre fete şi anume Palaestra, este fiica lui, pierdută cu ani în urmă. Palaestra se căsătoreşte cu tânărul pe care îl iubea); 18) Stichus (comedie care poartă numele unui sclav)
19) "Trei bănuţi", Trinumus;
20) "Bădăranul", Truculentus (în care o curtezană mistifică pe trei tineri, care o iubeau şi îşi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un ţăran şi un militar. Curtezana întâmpină însă rezistenţa lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. în final, tânărul citadin se căsătoreşte cu fata, pe care o sedusese cândva, iar ceilalţi doi îndrăgostiţi rămân cu frumoasa curtezană);
21) "Săculeţul de călătorie", Vidularia (asemănătoare cu Rudens şi conservată doar parţial). Datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautine.
sursa: Eugen Cizek - Istoria literaturii latine
Opera lui Plaut
Succesul pe care Plaut l-a înregistrat, cu prilejul reprezentării comediilor şi alte împrejurări, asupra cărora vom mai reveni, au determinat ca, în antichitate şi în secolul I î.Hr., să i se atribuie o sută treizeci de comedii. Însă Varro a stabilit autenticitatea a douăzeci şi una de comedii, numite Varronianae, probabil tocmai cele conservate în corpul comediilor plautine actuale, corpus Plautinum. De fapt, unele dintre aceste comedii plautine îngăduiau defularea, eliberarea de evenimente grave. Ele străbat un parcurs semnificativ de la Menaechmi, reprezentată poate în 215 î.Hr., şi Asinaria, pusă prima dată în scenă în 212 î.Hr., la patru ani după bătălia de la Cannae şi chiar în momentul ocupării Syracusei de către romani, până la comediile contemporane începutului expansiunii în Grecia şi în Orient, inclusiv Casina, jucată în 186 sau în 184 î.Hr.
Cele douăzeci şi una de comedii sunt:
1) "Comedia măgarilor", Asinaria
2) "Ulcica", Aulularia (în care bătrânul Euclio tremură intens, pentru o ulcică cu bani, găsită întâmplător chiar în casa sa; dar până la urmă intriga se rezolvă prin căsătoria fiicei lui Euclio cu tânărul Lyconides)
3) "Prizonierii", Captiui
4) "Gărgăriţa", Curculio
5) Casina (numele unei tinere fete)
6) "Cutiuţa cu jucării", Cistellana
7) Epidicus (numele unui sclav, care a prilejuit o comedie ce a inspirat pe Moliere în Tes Fourberies de Scapin)
8) "Bacchidele", Bacchides (în care e vorba de două curtezane gemene)
9) "Casa cu stafii", Mostellaria
10) "Gemenii", Menaechmi (în care apar doi fraţi gemeni, ambii numiţi Menaechmus, despărţiţi încă din copilărie. Menaechmus II ajunge în Epidamn, unde locuia fratele său, Menaechmus I. Cum asemănarea lor era desăvârşită, se produc numeroase confuzii comice, dezlegate de sclavul Messenio, care, în final, este eliberat de cei doi gemeni, acum regăsiţi)
11) "Militarul fanfaron", Miles gloriosus (în care este ridiculizat Pyrgopolinices, fost mercenar elenistic, excesiv de lăudăros, adulat de sclavul Palaestrio, care obţine de la Pyrgopolinices eliberarea sclavei Philocomasium, iubită de tânărul Pleusicles. in cele din urmă militarul încasează o bătaie zdravănă, pe când căuta noi aventuri erotice)
12) Amphitryo (comedie rezultată din contaminarea, adică amalgamarea de piese greceşti, Jupiter profită de plecarea la război a regelui teban Amphitryo, ia înfăţişarea acestuia şi seduce pe Alcmena, soţia basileului, care naşte pe Hercule. Întoarcerea autenticului Amphitrzo, însoţit de sclavul Sosia, generează o serie de confuzii, pe care Jupiter însuşi le clarifică în final)
13) Pseudolus (comedie al cărui titlu s-ar putea traduce prin "Mincinosul" sau "înşelătorul". A fost numită astfel după un sclav genial, care mistifică în acelaşi timp pe bătrânul său stăpân şi pe Ballio, un negustor de curtezane, deşi prevenise că-i va înşela, încât Pseudolus sustrage de la Ballio pe frumoasa Phaenicium, iubita tânărului său stăpân. Este categoric cea mai bună comedie plautină, cu mult peste nivelul celorlalte. În ansamblul pieselor lui Plaut echivalează cu ceea ce reprezintă "Luceafărul" printre poemele lui Eminescu)
14) "Negustorul", Mercator
15) "Micul cartaginez", Poenulus
16) "Persanul", Persa
17) "Odgonul", Rudens (în care sunt prezentate tribulaţiile a două tinere sclave, supravieţuitoare ale unui naufragiu. Ele fug de stăpânul lor, Labrax. Sclavul Gripus pescuieşte un cufăr al lui Labrax, pierdut în naufragiu, datorită căruia bătrânul Daemones, ajutat de sclavul Trachalio, descoperă că una dintre fete şi anume Palaestra, este fiica lui, pierdută cu ani în urmă. Palaestra se căsătoreşte cu tânărul pe care îl iubea); 18) Stichus (comedie care poartă numele unui sclav)
19) "Trei bănuţi", Trinumus;
20) "Bădăranul", Truculentus (în care o curtezană mistifică pe trei tineri, care o iubeau şi îşi cheltuiau cu ea averile, un citadin, un ţăran şi un militar. Curtezana întâmpină însă rezistenţa lui Stratylax, sclavul unuia dintre tineri. în final, tânărul citadin se căsătoreşte cu fata, pe care o sedusese cândva, iar ceilalţi doi îndrăgostiţi rămân cu frumoasa curtezană);
21) "Săculeţul de călătorie", Vidularia (asemănătoare cu Rudens şi conservată doar parţial). Datarea majorităţii acestor comedii este foarte complicată. Este practic imposibil de stabilit o cronologie exactă a comediilor plautine.
sursa: Eugen Cizek - Istoria literaturii latine
Plaut - Amphitryo
Înregistrare din anul 1976
Distribuţie: Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Marin Moraru, Ştefan Iordache, Mariana Mihuţ, Ica Matache, Victor Ştrengaru
Plaut (254 - 184 î.Hr.) - este considerat părintele teatrului roman preclasic şi cel mai semnificativ autor al începuturilor literaturii latine. Plaut a creat mostre strălucitoare de caricaturizare care au slujit ca model multor comediografi posteriori... Spirituale, veşnic scânteietoare ca Pseudolus, sau groteşti ca Ballio, soldaţi fanfaroni sau părinţi decrepiţi, caracterele plautiene comportă un comic suculent...
marți, 19 iulie 2011
Gogol - Mantaua
Distribuţie: Virgil Ogăşanu, Petre Lupu, Petre Moraru, Dan Condurache, Mircea Constantinescu, Virginia Mirea, Ion Chelaru, Tamara Buciuceanu, Mircea Albulescu, Nicolae Călugăriţa
Nikolai Vasilievici Gogol (1809 - 1852) a fost un prozator şi dramaturg rus.
luni, 18 iulie 2011
Viata si opera lui Terenţiu
VIATA LUI TERENŢIU
Existenţa acestui poet comic este relativ mai bine cunoscută datorită unei biografii a lui Suetoniu, care ne descrie chiar fizicul comediografului: era de statură mijlocie, cu trup delicat, întunecat la piele. Se numea Publius Terentius Afer şi nu provenea din Italia. S-a născut în zona Cartaginei, rivala Romei, rivală care renunţase însă să mai dispute romanilor întâietatea în Mediterana. De aici şi supranumele de Afer, "africanul", care totuşi nu desemna îndeobşte un cartaginez, ci un exponent al populaţiilor învecinate punilor, deci un getul sau un numid. S-a născut în 195 ori în 190, mai degrabă decât în 185 î.Hr. Fusese poate luat ca sclav de către cartaginezi şi vândut de ei romanilor.
Vestigii ale frustrărilor, încercate în copilărie, pot fi detectate în opera lui Terenţiu, deşi supraeul lui pare să fi fost mult mai sever decât cel al lui Plaut. Şi el a răspuns prin râs la frustrările copilăriei.
La Roma, Terenţiu ajunge în posesia senatorului Terentius Lucanus, care-i dă o educaţie aleasă, atras de inteligenţa adolescentului. Apoi îl eliberează.
Aşadar copilăria şi adolescenţa lui Terenţiu au fost marcate nu numai de frustrări, ci şi de grija stăpânului pantru formarea lui, ceea ce a favorizat tendinţa spre meditare asupra omului şi omeniei.
După ce adoptă, cum era şi firesc, prenumele şi numele gentilic al fostului său stăpân, Terenţiu, care ajunge cu vremea să posede o grădină lângă Roma, frecventează cercul Scipionilor, deschis spre preconizarea idealului de "omenie". Terenţiu s-a decis să scrie teatru comic, atât pentru a răspunde unei mode încă răspândite, cât şi ca să dea curs propensiunii sale spre umor. Şi-a alcătuit comediile între 166 şi 160 î.Hr.
În 160 sau 159 î.e.n. pleacă spre Grecia, într-o călătorie de studii, poate spre a-şi procura noi librete comice. însă moare pe drum răpus de boală sau într-un naufragiu.
În 160 sau 159 î.e.n. pleacă spre Grecia, într-o călătorie de studii, poate spre a-şi procura noi librete comice. însă moare pe drum răpus de boală sau într-un naufragiu.
OPERA LUI TERENŢIU
Ni s-au transmis integral şase comedii tererţiene. Care sunt acestea?
În primul rând "Fata din Andros", Andria, reprezentată în 166 î.Hr., ca prima comedie terenţiană. (Comportă o poveste delicată de dragoste între tânărul Pamphilus şi frumoasa Glycerium, fată părăsită în copilărie pe insula Andros şi apoi adusă la Atena. Dar Simo, tatăl îndrăgostitului, vrea să-l însoare pe Pamphilus cu Philumena, fiica prietenului său Chremes. Sclavul Davos manevrează abil şi, în final, Pamphilus se căsătoreşte cu Glycerium, recunoscută şi ea ca fiică a lui Chremes, iar Philumena se mărită cu Charinus, pe care îl iubea cu pasiune).
Se adaugă "Eunucul", Eunuchus (care prezintă tribulaţiile a doi fraţi, tânărul Phaedria, îndrăgostit de curtezana Thais, pe care o cultiva şi militarul Thraso, şi Chaerea. Acesta din urmă se strecoară, deghizat în eunuc, în casa curtezanei, unde se afla tânăra Pamphila, pe care o iubea. În final, Chaerea se căsătoreşte cu Pamphila, în vreme ca Phaedria şi Thraso, care era secondat cu parazitul Gnatho, o adoră în continuare pe Thais).
Interesantă este şi comedia "Cel ce se pedepseşte singur", Heautontimoroumenos (adică bătrânul Menedemus ce îşi cultiva statornic ogorul, pentru că îşi pierduse fiul, tânărul Clinia. Acesta fugise în Asia, deoarece Menedemus nu îl lăsase să se căsătorească cu o fată săracă. După multe peripeţii, care implică pe isteţul sclav Syrus, Clinia, întors acasă, se căsătoreşte cu fata săracă, Antiphila, identificată ca fiica lui Chremes, un alt bătrân al piesei).
Dar cea mai bună comedie terenţiană şi ultima reprezentată, adică în 160 î.Hr., este "Fraţii", Adelphoe (în care doi fraţi bătrâni, Micio şi Demea, practică două moduri de viaţă diferită: cel dintâi trăieşte îmbelşugat şi rafinat la oraş, în vreme ce celălalt îşi cultivă auster ogorul. În final, Demea înţelege cât de greşită fusese educarea severă, dată fiului său Ctesipho, care pusese pe Aeschinus, fratele lui, crescut mai liber de către Micio, să răpească o chitaristă de la un proxenet, pentru uzul lui. Căci Aeschinus se căsătoreşte cu o fată săracă şi onestă).
Celelalte două comedii terenţiene sunt: Phormio (după numele unui parazit) şi "Soacra", Hecyra ( cea mai puţin gustată de publicul poetului).
Se adaugă "Eunucul", Eunuchus (care prezintă tribulaţiile a doi fraţi, tânărul Phaedria, îndrăgostit de curtezana Thais, pe care o cultiva şi militarul Thraso, şi Chaerea. Acesta din urmă se strecoară, deghizat în eunuc, în casa curtezanei, unde se afla tânăra Pamphila, pe care o iubea. În final, Chaerea se căsătoreşte cu Pamphila, în vreme ca Phaedria şi Thraso, care era secondat cu parazitul Gnatho, o adoră în continuare pe Thais).
Interesantă este şi comedia "Cel ce se pedepseşte singur", Heautontimoroumenos (adică bătrânul Menedemus ce îşi cultiva statornic ogorul, pentru că îşi pierduse fiul, tânărul Clinia. Acesta fugise în Asia, deoarece Menedemus nu îl lăsase să se căsătorească cu o fată săracă. După multe peripeţii, care implică pe isteţul sclav Syrus, Clinia, întors acasă, se căsătoreşte cu fata săracă, Antiphila, identificată ca fiica lui Chremes, un alt bătrân al piesei).
Dar cea mai bună comedie terenţiană şi ultima reprezentată, adică în 160 î.Hr., este "Fraţii", Adelphoe (în care doi fraţi bătrâni, Micio şi Demea, practică două moduri de viaţă diferită: cel dintâi trăieşte îmbelşugat şi rafinat la oraş, în vreme ce celălalt îşi cultivă auster ogorul. În final, Demea înţelege cât de greşită fusese educarea severă, dată fiului său Ctesipho, care pusese pe Aeschinus, fratele lui, crescut mai liber de către Micio, să răpească o chitaristă de la un proxenet, pentru uzul lui. Căci Aeschinus se căsătoreşte cu o fată săracă şi onestă).
Celelalte două comedii terenţiene sunt: Phormio (după numele unui parazit) şi "Soacra", Hecyra ( cea mai puţin gustată de publicul poetului).
George Bernard Shaw - Cezar şi Cleopatra
Distribuţie : George Constantin, Mircea Albulescu, Valeria Seciu, Ion Marinescu, Silvia Nastase, Dan Condurache
George Bernard Shaw (1856 - 1950) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat cel mai mare dramaturg de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât şi în calitate de critic de artă şi publicist politic.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Subscribe to email feed
